Albinele au vedere polarizată şi se orientează după poziţia soarelui. Dansul lor reprezintă definirea soarelui, a direcţiei de zbor şi a distanţei. Sunt, într-adevăr, un miracol al naturii.

Numeroasele studii au demonstrat că organismele pe care omul le consideră inferioare sunt, în general, inteligente.  Dacă o anumită formă de procesare a informaţiei face ca membrii unei specii să aibă mai multe şanse de a se reproduce şi de a-şi transmite genele mai departe, acest tip de inteligenţă va fi selectat de specia respectivă.

Cu alte cuvinte, aşa-numitele organisme „inferioare” arată adesea că posedă capacităţi sofisticate de învăţare, atunci când acest lucru ajută la supravieţuirea şi reproducerea lor. Albinele şi rudele lor sunt specializate, în special, în a învăţa localizarea şi aspectul florilor.

Albinele comunică semenilor lor informaţii despre locaţie prin celebrul dans de legănare descris prima dată de Von Frisch (1974), scrie Scientia. O albină care se întoarce la stup, dacă a găsit flori, face un dans specific al abdomenului şi dansează până la marginea fagurelui. Unghiul albinei faţă de verticală indică unghiul florii faţă de soare. Un dans de 100 de grade în stânga poziţiei orei 12 arată că florile pot fi găsite la 100 de grade în partea stângă a soarelui, aşa cum se vede din stup.

Dacă hrana este găsită zburând departe de soare, albina dansează în jos şi nu în sus. Durata dansului le comunică celorlalte albine distanţa sursei de polen (un dans rapid arată că hrana este aproape). Von Frisch a identificat şi alţi factori care ajută navigarea albinelor, cum ar fi particulele de miros purtate de albinele ce se întorc la stup.

„Stâlpul lui Ashoka”, misteriosul pilon de 6 tone! Tehnologia din prezent nu îl poate reproduce

Von Frisch a câştigat un Premiu Nobel pentru munca sa, însă mulţi oameni de ştiinţă l-au contestat în diferite moduri. Unii au sugerat că albinele au răspuns mai mult la sunete decât la dans, deşi alţi cercetători credeau că albinele sunt surde. Alţii au sugerat că albinele foloseau mirosul doar pentru a-şi direcţiona colegii de stup şi că dansul de legănare era irelevant.

Aceste controverse au fost aparent îndepărtate de cercetarea detaliată efectuată de echipa lui  Wolfgang H. Kirchner de la University of Wurzburg din Germania şi a lui William F. Towne de la Kutztown University din Pennsylvania. Ei au conceput albine roboţi care au transmis mesaje folosind dansuri de legănare sau au adus mostre de polen ori au produs un sunet de vibraţie asemănător cu bătăile aripilor. Printre alte lucruri, Kirchner and Towne au descoperit următoarele:

– Albinele pot într-adevăr să audă, „iar urechile lor sunt adaptate pentru detectarea sunetelor asociate cu dansurile”.

– „Este nevoie atât de sunet cât şi de dans pentru a comunica informaţia despre locaţie şi hrană”. O albină cu aripile tăiate, care a crescut frecvenţa sunetului produs de dansator, nu poate recruta alte albine.

– Albinele care sunt auzite de către stup, îşi pot freca toracele de fagure, producând un zgomot strident care vibrează fagurele. Acesta face ca albina care dansează să se oprească şi să împartă mostre de hrană, „astfel încât audienţa ei să ştie nu doar direcţia şi distanţa faţă de locul unde se află hrana, ci şi gustul şi mirosul acesteia”.

– O albină robot acoperită cu un parfum floral uşor şi „legănată” de un motoraş, ghidează cu succes albinele la nişte zahăr plasat pe un câmp, la distanţă (Kirchner & Towne, 1994).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here