Sergheevka este un cătun uitat de lume din regiunea Moscova. Tot soiul de evenimente stranii se petrec în jurul lacului din apropiere. Legenda spune că acesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fără fund), este conectat cu oceanele, adâncimea lui fiind necunoscută.

Legenda mai spune că pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au făcut descoperiri misterioase ale unor epave de mult dispărute în vâltoarea oceanelor. În anul 2003, la suprafaţa apei a apărut, nu se ştie de unde, o vestă de salvare, cu însemnele marinei militare americane. După cercetările realizate de autorităţile locale, s-a constatat că vesta aparţinea marinarului american Sam Belovski, de pe distrugătorul USS Cole.

În octombrie 2000, în portul Aden , din Yemen, s-a declanşat un atac terorist asupra navei, soldat cu moartea a 17 militari. În urma atentatului, matelotul Sam Belovski a fost dat dispărut, iar trupul sau nu a fost găsit niciodată. Dar cum a putut ajunge după trei ani vesta lui de salvare tocmai din Oceanul Indian într-un lăcuşor pierdut din Rusia Centrală, la 4000 de kilometri distanţă?! Care a fost traseul ei?

Cert este că acestea există peste tot în lume, fie că vorbim despre galeriile antice recent descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt, sau de canalele subterane săpate dedesubtul Mexicului. Arheologii şi oamenii de ştiinţă au început să îşi pună tot mai des întrebarea dacă nu cumva aceste reţele subterane au fost cândva conectate între ele. Lungimea lor nu a putut fi determinată precis, pierzându-se într-un nesfârşit labirint în interiorul pământului.

De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul că ele au fost construite în aceeaşi perioadă. Şi totuşi: când şi cine le-a creat şi în ce scop?În regiunea Volgograd din Rusia există un lanţ muntos, cunoscut sub numele de Medveditki, care, începând cu anul 1997, a fost studiat în detaliu de organizaţia „Kosmopoisk” (Cercetaşii Cosmosului). Aici a fost depistata şi cartografiata o reţea extinsă de tuneluri, cercetată pe o distanţă de zeci de kilometri.

Aceste pasaje subterane au un diametru de 7 până la 20 de metri şi, pe măsură ce se apropie de creastă muntelui, se lărgesc tot mai mult, ajungând până la 120 de metri, transformându-se sub munte într-o sală imensă. De aici, se ramifica alte trei tuneluri în diferite unghiuri.

În Uniunea Sovietică, la începutul anilor ’50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de miniştri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Strâmtoarea Tătara, care desparte Rusia continentala de insula Sahalin şi care leagă Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. În condiţiile declanşării războiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate în Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevăzut cu cale ferată, între insula Sahalin şi Rusia.

Tunelul fusese trasat şi construit ţinând cont de geologia dificilă a solului de sub fundul apelor. Pereţii săi erau foarte netezi, acoperiţi cu un material care semăna a lavă vulcanică. Toţi cercetătorii ruşi au fost însă de acord că acel material nu era unul creat de natură. În urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia că asupra pereţilor se acţionase simultan termic şi mecanic, iar rezultatul fusese aceasta crustă, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistenţă.

Conform afirmaţiilor doctorului Berman, nici măcar tehnologia modernă nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare. Totodată, ea a amintit despre găsirea unor obiecte stranii în tunel, a unor mecanisme de neînţeles, instrumente şi echipamente necunoscute, şi chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat după abandonarea acestui gigantic şi ambiţios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care în decursul deceniilor „s-au pierdut”.