Sunt o profesoară echilibrată, așa mă consider. Nici nu exagerez cu așteptările, temele și exigența, dar nu mă las nici călcată în picioare. Încerc să impun respect cu vorba bună pe cât posibil și să lucrez cu mijloacele pe care le am la îndemână. Pentru că am citit în ultima vreme multe păreri idealiste, mi-am luat inima în dinți să vă descriu și eu cum decurge o oră din fiecare zi pe care o petrec la școală. Cu mici excepții (sunt vreo două clase de copii mai buni din toate punctele de vedere, unde nu se întâmplă așa).

Ajung în cancelarie, schimb două vorbe cu colegii, iau catalogul la subraț și pornesc spre a VII-a C unde am oră, imediat ce se sună. Din liniștea cancelariei, deschid ușa spre zgomotul infernal de afară, care devine asurzitor imediat ce fac primul pas pe holul școlii. Urc un etaj și încep să merg pe coridor. În față, pe partea stângă văd ușa de la clasa la care trebuie să ajung întredeschisă și apare un cap ciufulit, cât să arunce o privire. Capul dispare și aud: ,,Vine băăăă, vineeee, gata că vineeee!”

Când mai am doi pași să pun mâna pe clanță aud înfundat un: ,,Ei, da mai dă-o dreacu…”. Pentru buna desfășurare a orei care urmează mă fac cu seninătate că nu aud replica, intru și mă lovește un miros de aer închis. E semi-întuneric, aprind lumina.

Articolul complet îl găsiți pe site-ul educatieprinlectura ro