Ecran, degete, ochi. Este rezumatul antropologiei digitale. Aplecați deasupra sticlei, ne lăsăm purtați de metrou, tramvai, tren sau de propriile picioare – prin lume. De obicei este liniște. Omul scufundat în ecran e un om pașnic, domesticit sub tăvălugul informațional pe care îl dezlănțuie fiecare atingere de ecran.

Touch to live, atinge pentru a putea trăi. O încredințare de tip Toma, întoarsă pe dos: atingi, ca să ieși din realitate. Din când în când, ne mai ciocnim unii de alții; ne scuzăm, fără să ne ridicăm ochii de la sursă.

Atingerea de celălalt este un accident, privirea spre celălalt o raritate, dialogul un efort. Chiar și copiii din cărucior, de obicei, singura sursă de inopinat deranj, au muțit; smartphone-ul este cea mai bună dădacă. Există – în această scenă zilnică urbană de transport în comun – și oameni fără ecran.

Taina lor este de scurtă durată. Se află într-o siestă digitală, într-o scurtă pauză. Dintr-o dată, și din buzunarul lor iese un smartphone. Acum suntem toți împreună: ecran, degete, ochi. Uitați în noi înșine.

Unde este creștinul în toate astea, unde este Biserica? Dacă am fi cu adevărat sinceri, am spune:…