Sadako Sasaki avea doi ani când bomba atomică a căzut la Hiroshima. Era la 2 km de locul unde a explodat Little Boy. Fetița a fost spulberată prin fereastră. Mama a fugit către ea, crezând că e moartă.

Miraculos, nu pățise mare lucru. Aproape toți vecinii săi au murit. Fetița a fost rănită însă într-un mod pe care nimeni nu îl putea vedea.

Până în clasa a șaptea (1955), a fost un copil fericit. La o zi însă după ce își ajutase echipa să câștige un concurs de atletism, a simțit oboseală și amețeală. După o perioadă şi-a revenit. Nu după mult timp însă, în timpul unei pauze de la școală, amețeala i-a revenit. A căzut pe podea şi nu s-a mai putut ridica.

Colegii i-au informat pe profesori, iar părinții au dus-o la spitalul Crucii Roşii. Acolo a aflat că are leucemie, un fel de cancer al sângelui. Nimănui nu-i venea să creadă. La vremea aceea leucemia era numită „boala bombei atomice„.

Aproape toată lumea care avea acea afecțiune murea, iar Sadako era foarte speriată. Voia doar să se întoarcă la scoală, dar a fost nevoită să stea în spital, unde plângea fără încetare.

Pe 3 august 1955, cea mai bună prietenă a ei, Chizuko Hamamoto, a venit să o viziteze. Adusese cu ea niște hârtie aurie de origami. În timp ce împăturea hârtia, i-a spus lui Sadako despre legenda conform căreia, dacă o persoană face o mie de cocori (păsări sfinte ce trăiesc 100 de ani) din hârtie, i se va îndeplini o dorință. După ce a auzit asta, Sadako s-a hotărât să urmeze ritualul, pentru a se însănătoși. Familia era foarte îngrijorată pentru starea ei de sănătate, dar când au văzut raza de speranță din ochii fetei, au început şi ei s-o ajute la confecționarea cocorilor. După ce a trecut de 500, starea ei de sănătate s-a îmbunătățit, iar doctorii i-au permis să se întoarcă pentru o scurtă perioadă acasă.

După prima săptămână însă, amețeala şi oboseala au revenit şi a trebuit să se întoarcă la spital. Desi avea suficient timp la dispoziție, Sadako ducea lipsă de hârtie. A improvizat utilizând etichetele de la medicamente şi orice îi cădea în mână. Se ducea chiar în camerele celorlalți pacienți şi le cerea hârtia de la pachetele primite. Prietena ei îi aducea de fiecare dată material de la școală.

Deşi starea ei se agrava, n-a renunțat la visul ei. Pe la mijlocul lui octombrie, piciorul stâng i s-a umflat şi a devenit vânăt. Nu mai putea să mănânce. După ce familia a implorat-o, a cerut niște orez cu ceai. A remarcat că „e gustos”.

Pe 25 octombrie 1955, a ajuns la cocorul numărul 664. Seara a adormit şi nu s-a mai trezit niciodată. Toți cunoscuții ei o iubeau şi au fost devastați. Pentru a-i duce dorința la bun sfârșit, 39 dintre colegii ei de clasă au făcut restul de cocori. Au înființat un club de împăturit cocori.

Au publicat o serie de scrisori, pentru a duce mesajul mai departe. Vestea s-a dus repede. Elevii de la 3 100 de scoli din nouă țări străine au donat bani către acest club. Pe data de 5 mai 1958, la trei ani de la moartea lui Sadako, cu banii strânși din donații, s-a ridicat Monumentul Copiilor în Parcul Păcii din Hiroshima, acesta fiind situat aproape de locul unde a căzut bomba atomică.

Mulți dintre copiii care au făcut posibil monumentul au participat la ceremonie. Trei elevi, printre care şi Eiji Sadako, fratele lui Sadako, au tras cortina ce acoperea statuia. Pe fundal se auzea Simfonia a șaptea a lui Beethoven.

Micul clopot, inscripționat cu „O mie de cocori” -în față- şi „Pace pe pământ şi în ceruri„- pe spate, a răsunat până la Domul Atomic şi la Mormântul Gol, acesta din urmă având o placă unde sunt scrise numele celor uciși în atacul criminal atomic.

Copiii din toată lumea trimit şi astăzi cocori de hârtie, pentru a fi puși la statuia lui Sadako. Făcând acest lucru, ei fac auzită încă o dată dorința scrisă la baza monumentului: „Acesta este strigătul nostru, aceasta este rugăciunea noastră: pace în lume!”

Sursa:www.hiroshima-is

Doamne ajută, poate citesc și cei fără minte care se joaca cu butoanele și amenință lumea!