Focul grecesc sau Focul bizantin a fost una dintre cele mai puternice arme care au existat vreodată, dar secretul compoziţiei sale nu a fost divulgat niciodată.
Focul lichid a reprezentat pentru multe secole cea mai importantă armă a Imperiului Bizantin. O armă extrem de distrugătoare, care, pe deasupra, avea şi un efect devastator asupra moralului duşmanului.
Numeroase texte relatează groaza provocată de focul grecesc diverşilor inamici ai Bizanţului. Din secolul al XV-lea şi după momentul în care începe să se folosească pe scară largă praful de puşcă şi armele de foc, focul lichid şi, în general, materialele inflamabile au fost treptat abandonate.
Potrivit site-ului „Historia”, primele referiri scrise legate de focul lichid – cum mai era numit focul grecesc/bizantin – au fost făcute de cronicarul Teofan Confesorul. Acesta vorbeşte despre anii domniei împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685 d. Hr.), cel care a folosit cu succes această tehnologie în ciocnirile pe care le-a avut cu arabii în prima încercare a lor de a cuceri Constantinopolul (674-678 d.Hr.). Potrivit cronicarului, focul lichid a fost inventat de un anume Kallinikos (Callinicus), un meşteşugar şi arhitect din oraşul Heliopolis. Acesta a fost nevoit să fugă din calea invadatorilor arabi şi şi-a găsit refugiul în marea cetate a Constantinopolelui. El ar fi pus focul lichid la dispoziţia bizantinilor şi aceştia ar fi reputat o strălucită victorie împotriva asediatorilor musulmani.
Unii cercetătorii sunt de părere că nu este posibil ca un singur om să poată inventa un asemenea compus, iar aşa-zisa invenţie a lui Kallinikos ar fi de fapt unul dintre secretele Şcolii de chimie din Alexandria. Cert este că efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari;focul lichid avea proprietatea de a arde chiar şi în apă.
Următoarea referire legată de folosirea focului grecesc este făcută tot de cronicarul bizantin Teofan, care spune că în al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolelui (717-718 d.Hr.), împăratul Leon al III-lea a reuşit în două rânduri să incendieze cu foc lichid oştirile de năvălitori, zădărnicind astfel încercarea lor de a pătrunde în capitala imperială.
Importanţa pe care o avea această armă, precum şi păstrarea secretului compoziţiei sale o o regăsim precizată în cartea împăratului Constantin Porfiregenetul (945–959), De Administrando Imperio, lucrare dedicată moştenitorului său. Acesta îşi sfătuieşte fiul, pe viitorul împărat Roman al II-lea, să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc, adăugând că acest foc a fost dat de un înger primului împărat creştin, Constantin cel Mare, şi că prepararea lui nu o pot face decât creştinii, şi doar în oraşul imperial. Ca un avertisment, el adăuga că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec chimic a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să intre într-o biserică.
După cucerirea Constantinopolelui, în 1204, de către cruciaţi, nu se mai vorbeşte de focul grecesc sau lichid. Acest amestec misterios nu apare nici în timpul războaielor Imperiului grecesc de la Niceea (1204-1261) şi nici după recucerirea Constantinopolului în anul 1261. Principalele motive pentru care bizantinii au fost nevoiţi să părăsească tehnologia de luptă au fost:1. lipsa materiilor prime, generate de pierderea regiunilor asiatice şi în special al regiunii între Marea Caspică şi Marea Neagră, zone din care proveneau acestea;2. lipsa meseriaşilor care pregăteau focul lichid, care au fugit din cale cruciaţilor franco-veneţieni ce au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani;3. decăderea accentuată a Imperiului, care, începând cu secolul al XIII-lea, a încetat aproape să mai existe ca un pol de putere, rezumându-se la câteva teritorii minustule şi disparate.
Cu toate că această tehnică de luptă era foarte des folosită, componenţa focului lichid a rămas un secret chiar şi pentru locuitorii imperiului până la căderea acestuia. Înainte de a prezenta efectiv teoriile cu privire la compoziţia lichidului inflamabil, trebuie spus că focul bizantin are două componente:amestecul şi sistemul de pulverizare a acestuia.
Aşa cum remarca şi împăratul bizantin Constantin Porfirogentul, gradul de secretizare al acestei arme era foarte ridicat. Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, în condiţiile în care inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas să nu poată reproduce arma. Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.
Nimeni nu poate să fie absolut sigur de compoziţia exactă a focului grecesc. Deşi este şi astăzi o necunoscută, se pare că în amestec se găseau petrol lichid, nafta, sulf, răşină, bitum, var nestins şi un alt ingredient secret. În încercarea de a găsi o formulă, cercetătorii au pus cap la cap toate detaliile oferite de cronicarii antici. Astfel, focul grecesc era un amestec lichid şi nu un proiectil care ardea pe apă sau, conform unor interpretări, era chiar aprins de apă. Cert este că pentru a-l stinge se putea folosi doar câteva substanţe:nisip (care lipsea focul de oxigen), oţet sau urină veche. Amestecul era depozitat în amfore din lut şi era proiectat prin aceste sifoane;el provoca mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. În primă instanţă, pornind de la ultimele două observaţii, fum dens şi bubuitură, cercetătorii au considerat că la baza amestecului stă de fapt salpetru (nitrat de potasiu). Totuşi, datele nu confirmă prezenţa acestui element, cunoscut ca o formă incipientă a prafului de puşcă în istoria artei războiului până în secolul al XIII-lea.
Mai târziu s-a mers pe versiunea aprinderii sau a intensificării puterii focului grecesc la contactul cu apa;se sugera astfel că la baza focului lichid s-ar fi aflat varul nestins. Această teorie este contrazisă însă chiar de autorii medievali, care spun că adesea focul bizantin era pulverizat direct pe corăbiile inamice, fără a intra in contact cu apa. De asemenea, împăratul Leon aminteşte în lucrarea sa Tacticade faptul că se foloseau nişte grenade de mână făcute din lut care erau umplute cu foc grecesc şi aruncate asupra inamicilor. Totuşi, pornind de la aceleaşi efecte descrise de cronicari, unii cercetători sugerează că de fapt Kallinikos ar fi descoperit celebra fosfură de calciu, care este un material pirotehnic şi un compus al bombelor incendiare.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că în compoziţie trebuie să fi fost ţiţeiul, sub formă de petrol distilat, şi alte ingrediente precum nitriul, varul nestins, sulf, răşini sau alte materiale inflamabile şi ca ar fi acţionat asemănător napalmului. Cert este că toate versiunile încercate de cei care au studiat fenomentul au eşuat, iar formula care a ţinut la depărtare toţi duşmanii Imperiului Bizantin vreme de 500 de ani a dispărut odată cu invazia cruciată a Constantinopolului.
Citeşte mai mult pe historia.ro
