Primele două duminici ale perioadei, bisericeşti, a Triodului, ne pun în faţa noastră, a minţii şi (a) conştiinţei noastre, două pilde/parabole deosebit de semnificative şi de elocvente pentru viaţa noastră spirituală şi (pentru) urcuşul nostru duhovnicesc: Pilda Vameşului şi a Fariseului (Ev. Luca, 18, 10 – 14) şi Pilda Fiului Risipitor (Ev. Luca, 15, 11 – 32)!…

Aceste două pilde sau pericope evanghelice ne postulează în nişte ipostaze ori situaţii cât se poate de concrete şi de reale, în adevărată şi grăitoare asociere ori conexiune cu propria noastră viaţă şi (cu) diferite ori variate aspecte şi situaţii, punctuale, ale ei!…

Căci, noi, fiecare dintre noi, ne aşezăm/ ne poziţionăm, fie între vameşul păcătos, dar plin de regret sincer, corect şi onest, plin de căinţă şi pocăinţă, fără îndrăzneală şi cu multă umilinţă şi smerenie, când recunoaştem şi ne cerem iertare, plini de asumare şi (de) responsabilitate, pentru toate faptele, greşelile, păcatele ori patimile săvârşite de-a lungul vieţii noastre, cerând, cu multă zbatere a inimii şi zdrobire a cugetului ca, Dumnezeu, Preabunului şi Preamilostivul, să fie „milostiv mie, păcătosului”, fie între cea a fariseului, orgolios şi mândru, plin „de realizări şi fapte măreţe”, care vine, plin de el, la Templu pentru a se arăta, grav şi „plin de importanţă” înaintea lui Dumnezeu care, aproape că ar trebui să-l primească cu surle, trâmbiţe şi, bine înţeles, cu covor roşu, de-a dreptul regal şi imperial!”…

Pasul sau paşii noştri realizaţi de către noi, în acord şi armonie cu vameşul, sunt plini de credinţă şi nădejde că am ajuns ori că ne aflăm, deja, pe drumul cel bun, ce duce spre mântuirea trupului şi a sufletului nostru, mai ales atunci când, ne aflăm în scaunul Sfintei Spovedanii, a Sfintei Taine a Pocăinţei, unde şi când ne plângem toată viaţa noastră cea rea, de până atunci, precum odinioară vameşul care stătea în Templu, în spate, neîndrăznind să-şi ridice nici măcar capul ori privirea şi numai se bătea cu pumnul în piept rugându-se, precum odinioară Psalmistul David, în Psalmul de pocăinţă 50!…

În acest context, în aceeaşi ecuaţie ori cheie a (po)căinţei îi urmează vameşului, fiul cel pierdut, rătăcitor ori risipitor din cea de-a două pildă şi duminică a Triodului, care vine înaintea Tatălui său, plângându-şi faptele cu amar iar, Acesta – Dumnezeu Tatăl îl primeşte cu multă compasiune, îl reabilitează cu toată dragostea Sa părintească, şi îl tratează cu multă bucurie, voioşie şi ospitalitate pe acest fiu care, „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!”…

În altă ordine de idei, cum spuneam şi, deci, în altă ipostază a vieţii noastre ne aflăm, atunci când, îl urmăm sau imităm pe fariseul triumfalist, plin de mândrie şi (de) emfază care, după cum se vede chiar şi cu ochiul liber, nu urcă la Templu, spre a se căi şi pocăi ci, mai degrabă, spre a-şi „etala” calităţile, faptele, realizările şi meritele sale, cu alte cuvinte, se „socoti” cu Dumnezeu şi cu „acest vameş” care, în optica şi viziunea lui arogantă şi plină de preţiozitate, nu este altcineva decât „un păcătos”, în comparaţie cu el şi cu personalitatea lui plină „de dreptate şi de adevăr”, căruia şi căreia îi lipseşte, însă, mila, îngăduinţa, compasiunea, iertarea şi, îndeosebi, smerenia ori modestia!…

Cum, de altfel, în chip oarecum, asemănător, se întâmplă şi cu fratele mai mare din cea de-a doua parabolă, care, nici măcar nu….. Citeste articolul complet pe cunoastelumea.ro

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/