A fost unul dintre cei mai complicați ani din istoria recentă a unei lumi care atunci, chiar și după circa 23 de ani după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, nu era în stare să-și regăsească liniștea. Totuși, a fost un an crucial, în care politica mondială s-a modificat din temelii. Este vorba de anul 1968. (vezi video mai jos)

Românii în vârstă de cel puțin 60-70 de ani își amintesc de faptul că în anul 1968, în luna noiembrie, noaptea, treceau prin București spre granița de est a României, trupe, tancuri si alte utilaje cu tehnică militară. Populația era speriată, erau bănuieli. Armata română fusese comasată la granița de est. Avea informații că se pregătea invazia sovieticilor.

Gestul lui Ceaușescu de a se opune URSS-ului in problema invadării Cehoslovaciei nu a fost pe placul sovieticilor. Serviciile noastre cunoșteau si data precisă a invaziei: 22 noiembrie, ora 4 dimineața.

Agentii operativi raportau (din fericire) doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari. Unul din comentariile raportului spune: “Sovieticii probabil isi permit sa joace un joc al asteptarii cu romanii ca sa vada daca acestia au tras vreo invatatura din invadarea Cehoslovaciei…si daca or sa fie vizibil cooperanti in afacerile Pactului de la Varsovia.”

Unul din putinele lucruri pe care le-a putut face Ceausescu la vremea respectiva, pentru a contracara invazia, a fost sa infiinteze Garzile Patriotice – cu bastile alea urate. Rusii nu ne-au mai atacat, drept care garzile au plecat la strans cartofi. Odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, politica de autonomie a Securităţii româneşti faţă de serviciile secrete sovietice a început să se manifeste din plin.

În primăvara anului 1965 au fost „demascaţi“ câţiva ofiţeri, din rândurile Armatei Române cu activitate în slujba serviciilor de spionaj sovietice, punându-li-se în vedere să întrerupă orice legătură. După cum notează dr. Cristian Troncotă, specialist în istoria serviciilor de informaţii române, „momentele de încordare, chiar de adversitate, între Securitatea română şi instituţiile similare sovietice s-au intensificat în contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“.

Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind în anul 2000 că, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa.
Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut: „Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.

În vara anului 1968, reţeaua sovietică din România a fost pusă la muncă. Cu această ocazie, Securitatea l-a identificat pe generalul Ion Şerb drept agent GRU (serviciul de informaţii militar sovietic). Generalul Şerb, comandant al Armatei a 2-a Bucureşti, a fost surprins de contrainformaţiile militare române în timp ce le oferea agenţilor sovietici planurile de dislocare a forţelor militare din Moldova, aplicaţii militare şi tipurile de armament, altele decât cele din Tratatul de la Varşovia, procurate de Armata Română. Tot în 1968 „au căzut“ alte două cârtiţe GRU, generalii Floca Arhip şi Vasile Petruţ.

In august 1968 rușii lansaseră operațiunea “Dunărea”, prin care se urmărea invadarea Cehoslovaciei. Ceaușescu, prin discursul lui din 21 August a fost împotriva invadării.  Occidentul i-a apreciat gestul. Rapoartele CIA-ului făcute publice în anul 2001 menționau o posibilă invadare a României de către ruși 3 luni mai târziu, in ziua de 22 Noiembrie 1968.

Într-un pasaj al raportului se preciza: „Sovieticii probabil își permit sa joace un joc al așteptării cu românii ca să vadă dacă aceștia au tras vreo învățătură din invadarea Cehoslovaciei…si daca or să fie vizibil cooperanți în afacerile Pactului de la Varșovia.” Unul dintre puținele lucruri pe care le-a putut face Ceaușescu la vremea respectivă, pentru a contracara invazia, a fost să înființeze Gărzile Patriotice.

Odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, politica de autonomie a Securităţii româneşti faţă de serviciile secrete sovietice a început să se manifeste puternic.

Invadarea Cehoslovaciei a început în noaptea de 21/22 august 1968, când URSS a pus în mișcare un imens dispozitiv militar. A fost vorba despre circa 7.500 de tancuri, 1.500 de avioane de luptă, toate deservite de câteva sute de mii de militari (între trei și șase sute de mii) care aparțineau URSS, RDG, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei. În urma unei decizii politice luate la cel mai înalt nivel, România socialistă a refuzat să se implice în acest atac „tovărășesc“.

Forțe militare puse în mișcare pentru invadarea Cehoslovaciei au fost de aceeași anvergură cu cele aruncate în luptă de SUA în războiul din Vietnam. Atunci motivul invocat a fost „stoparea infecţiei «liberale» care ar fi avut consecințe nebănuite: contaminarea vecinilor şi chiar retragerea Cehoslovaciei din blocul sovietic“. Se pare că în afara acestui motiv politic ar mai fi existat şi unul de natură economică: zăcămintele de uraniu exploatate în minele de la Jachimov.

La scurt timp după atac, Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență în fața invadatorilor. În ciuda acestui spirit pacifist, în cursul atacului armat, au fost uciși 72 de civili, iar alte câteva sute au fost răniți. Iar în anii care au urmat, ocupația sovietică a adus în urma ei un imens val de emigrație: circa două sute de mii de persoane, în general oameni cu o înaltă calificare tehnică, au plecat în țările vestice, unde au fost foarte bine primite și s-au integrat fără probleme.

Surse: radardemedia.ro, historia.ro  ioncoja.ro