Ion Stamanichi a fost, timp de 10 ani, director general la întreprinderea care fabrica sucurile Cico, Brifcor, Quik Cola, Socată, apa tonică Sintonic şi altele. După Revoluție, el a adus marca Coca Cola în România. Iată ce afirma despre industria de băuturi răcoritoare de pe vremea lui Ceaușescu:

„Exista un corp de ingineri care cu asta se ocupa. La Braşov făceam şi concentrate pe bază de suc de mere, de struguri, de cătină. Brifcorul l-a creat Institutul de Chimie Alimentară. Făceam şi noi reţete în funcţie de ce concentrate puteam să aducem prin bartere din străinătate. Ani de zile, Cico s-a făcut cu concentrat venit de la o firmă din Grecia. Era unu grec pe nume Arvanidis, care avea afaceri cu statul român. El, la schimb, dădea concentrate. Quik Cola se făcea cu concentrat din RDG prin schimburi CAER. Dar erau sucuri bune. Brifcor în formula originală bătea multe dintre produsele din Vest pe bază de portocale.

Industria de legume, fructe şi băuturi răcoritoare era condusă Ceausescu. Aşa că industria asta s-a dezvoltat mult în România. Era o teorie a Partidului care spunea că unul dintre indicatorii de nivel de trai era consumul de băuturi răcoritoare pe cap de locuitor. Pe mine mă ţinea sub supraveghere însuşi Ion Dincă (n.r. – înalt demnitar comunist, apropiat al lui Nicolae Ceauşescu). Mai ales în perioada de vară, când trebuia să producem mult suc. În acelaşi timp, industria de băuturi răcoritoare era singura industrie din România lui Ceauşescu pe care aveai voie să o critici. Erau şi în presă articole cu „De ce nu avem sucuri?“ sau „A venit căldura şi iarăşi n-avem răcoritoare“. N-aveai voie să te întrebi de ce nu e lapte, carne, dar aveai voie să te plângi că nu sunt sucuri.

Ani de zile, Cico s-a făcut cu concentrat venit de la o firmă din Grecia. Era unu grec pe nume Arvanidis, care avea afaceri cu statul român. El, la schimb, dădea concentrate. Quik Cola se făcea cu concentrat din RDG prin schimburi CAER. Dar erau sucuri bune. Brifcor în formula originală bătea multe dintre produsele din Vest pe bază de portocale”.

Lipsind un proces de pasteurizare, sucurile aveau un termen de valabilitate foarte scurt. „Termenul de valabilitate era mic pentru că tehnologia nu ne permitea să pasteurizăm produsele. Dacă era mai sănătos… Nu ştiu ce să spun. Zmeurica, de exemplu, un suc pe bază de struguri şi zmeură, după trei ore intra în fermentație.

Era ca o fântână arteziană. Când deschideam sticla, sărea sucul din ea. Şi omul zicea: „Oooo, ce acid are!“. Dar băutura era în fermentaţie, ca orice must. După 1984, după criza comunistă, s-a trecut la sticla de o jumătate de litru. Nu existau sticle mari pentru că nu exista plastic.

Stamanichi s-a întâlni o dată şi cu Nicolae Ceauşescu: „Pe el l-am întâlnit o dată la o acţiune şi mi-aduc aminte că a zis: „Dar n-am putea să facem un suc de mere aşa cum beam eu când eram mic şi storcea mama merele?“. A cerut să fie cât mai naturale sucurile. Atunci s-a scos zahărul din reţete şi s-a trecut la zaharină.

Citește un amplu interviu de spre acest subiect pe adevărul.ro