Universul unic al florilor a constituit obiectul multor studii care au scos la iveală similitudini între comportamentul uman şi cel al plantelor. Se poate vorbi chiar despre un anumit tip de sexualitate, având în vedere că florile ademenesc fluturii şi albinele ca nişte veritabile curtezane.

Sexualitatea florilor

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, un german pe nume Sprengel descoperea că florile nu au fost create de Dumnezeu pentru oameni, ci pentru insecte, scrie Formula As. Floarea şi insecta sunt perfect adaptate una la cealaltă. Floarea îşi oferă nectarul şi un aliment bogat în proteine, polenul. Insecta îi asigură supravieţuirea, transportând polenul de la o floare la alta, permiţând astfel fecundarea.

Biologia sexuală a florilor este de o varietate surprinzătoare, imposibil de rezumat în câteva rânduri. Găsim flori-mascul şi flori-femelă pe aceeaşi plantă sau pe plante diferite. Există chiar flori hermafrodite, care se fecundează ele însele, rezultatul fiind uneori fericit, alteori apărând un specimen inferior. Pe scurt, nu soluţiile sunt cele care le lipsesc florilor pentru a se înmulţi. Dar în cele mai multe cazuri, polenul trebuie dus de la o floare la alta şi, în 90% dintre cazuri, acest lucru este făcut de către insecte.

Aceste lucruri sunt ştiute încă din vechime. De exemplu, asirienii ştiau cum să ajute natura. Scuturând florile-mascul ale unui curmal peste florile-femelă, obţineau nişte recolte la care nici nu puteau visa în condiţiile oferite de către natură.

Dar nu asta a descoperit Sprengel, ci existenţa mijloacelor de seducţie, aproape umană, asupra insectelor. Astfel, glandele ce produc nectarul sunt semnalizate graţie unei reţele de dispozitive foarte diverse. Uneori este vorba despre puncte, alteori despre linii convergente sau pete de culoare contrastând puternic cu nuanţa de bază a florii. Această semnalizare numită „a mierii” a fost obiectul unor studii aprofundate, mai ales în ţările germanice şi anglo-saxone.

În Franţa, Gaston Bonnier, un botanist reputat, a încercat la începutul anilor 1900 să distrugă ideea că pot exista astfel de relaţii între regnul animal şi cel vegetal. Experienţele sale, uneori interpretate în mod greşit, par foarte naive în zilele noastre şi sunt din fericire contrazise de lucrările foarte multor savanţi cunoscuţi. De curând, mai multe specii de flori au fost fotografiate cu unde ultraviolete, iar pe fotografii au apărut nişte sisteme de semnalizare de-a dreptul… erotice. Aşa s-a înţeles felul în care o insectă polenizatoare remarcă floarea.

Amanţi neobişnuiţi

Există anumite specii de orhidee, care au nişte proprietăţi uluitoare. Să luăm de exemplu specia „ophrys”, a cărei fecundare este făcută tot de către insecte. Dar aceste plante nu au nectar pentru a-i atrage pe vizitatori.

Ele trebuie aşadar să folosească alt procedeu de atracţie. Iată de ce aceste flori se folosesc de „seducția” lor, provocând excitarea sexuală a masculilor unor anumite specii de himenoptere. Aceştia se comportă cu floarea ca şi cum ar fi vorba despre o femelă din specia lor. În timpul acestor acuplări „nelegitime” este asigurat transportul polenului.

Diferitele specii de orhidee nu atrag de fiecare dată aceleaşi insecte, iar procedeele de seduc­ţie variază în mod considerabil. În orice caz, stimularea se bazează pe mai multe simţuri: mirosul, vederea, atingerea. Florile de ophrys emit nişte mirosuri foarte apropiate de cele secretate de glandele himenopterelor femele. Dar există anumite cazuri când plantele degajă parfumuri polivalente. Astfel, ele îşi sporesc considerabil şansa de a fi „vizitate” şi de a se reproduce.

Stimularea vizuală joacă de asemenea un rol foarte important. Chiar şi pentru ochiul omenesc mai puţin avizat, florile de ophrys amintesc de aspectul unor insecte mari. O mare parte dintre aceste lucruri sunt cunoscute de destul de mult timp, dar ele nu au fost confirmate decât de curând, de către un naturalist suedez, Bertil Kullenberg, primul care a scos în evidenţă rolul stimulărilor tactile. Floarea de ophrys posedă nişte zone netede şi altele mai piloase, mai mult sau mai puţin dezvoltate, a căror structură reproduce într-o manieră foarte exactă partea dorsală a femelelor de himenoptere.

În mod incredibil, uneori şi temperatura florii este cu mai mult de zece grade peste cea a mediului înconjurător, constituind pentru insectă un factor de atracţie suplimentar. Până la urmă, lucrurile se petrec aşa: himenopterele-masculi, care îşi caută hrana, trec din întâmplare pe lângă aceste flori şi sunt imediat atraşi, în mod irezistibil, de către mirosul identic cu cel al femelelor din specia lor, pe care îl cunosc din instinct. Florile, a căror formă şi culoare seamănă în mod ciudat cu alura generală a unei himenoptere, sunt uşor de reperat. Insecta se aşază atunci pe una dintre ele şi, ghidată de către pilozitatea florii, al cărei desen evocă contururile imprimate în sistemul său nervos, încearcă să se acupleze. În timpul acestei tentative, polenul se fixează pe corpul ei şi, la viitoarea „aventură”, polenizarea va fi realizată. Aşa se desfășoară lucrurile timp de câteva zile, până în momentul în care femelele depun ouă. Atunci masculii îşi părăsesc amantele vegetale şi fac curte cu la fel de multă pasiune femelelor legitime.

Citeşte mai mult pe formula-as.ro