Cel mai mare compozitor român, geniul George Enescua murit pe 4 mai 1955, singur, fără lumânare, la etajul patru al unui hotel parizian, mângâiat doar de un patruped. România, patrie nerecunoscãtoare, nu-i are, nici azi, rãmãșiţele pãmântești, acolo unde-și trăise ultimele clipe, alături de Mutzerli, câinele credincios. De dimineață, agenttul comunist Corneliu Bedițeanu a vrut să-i fure cadavrul!!!
L-au aflat dis de dimineaţã. Fila calendarului arãta 5 mai 1955. O rupsese, cu o searã ȋnainte, infirmiera care avea grijã de muribund. Plecase, trãgând dupã ea uşa cea grea. În urmã, o ultimã rãsuflare, o adiere de aripã şi un lãtrat lung, trist, ce spãrsese liniştea. George Enescu, cel mai mare compozitor al nostru, se stinsese, singur, fãrã lumânare, fãrã ca nimeni sã-i fie alãturi, la al patrulea cat al unui hotel parizian. Doar un suflet ȋi rãmãsese, finalmente, alãturi: cãţeluşul Mutzerli.
Comuniștii l-au îndepărtat, cu un deceniu în urmă, de România. I-au luat tot. I-au cerut să-și ardă pașaportul cu stema regală pe el. I-a ignorat pe toți, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici și marele Yehudi Menuhin, văzând că starea sa de sănătate i se înrutățește, dau vorbă să-l instaleze pe maestru în fostul castel al lui Chateaubriand, în Vallee-aux-Loups. Geniul refuză, asta ar însemna să se despartă de a sa soață, Maruca.
I-au luat țara, să se despartă și de iubirea vieții? Niciodată! Așa, ca o ironie, în loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numărul 14. Acolo se află hotelul ”ATALA”, al românului Florescu. După cel de-al doilea război mondial, trei mioritici îl renovaseră, îi adăugaseră o stea, ducându-l la patru.
Florescu plânge când vede soarta lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Dă ordin să fie dus în apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fără ca maestrul să știe, plătește simbrie unui medic cardiolog, care-l supraveghează, infirmiere care-l îngrijesc, tot dichisul. I-a adus chiar și un pian cu coadă, la care, însă, Enescu nu va ajunge niciodată, pentru a-l mângâia. Familia l-a uitat. Prietenii, nu! Elisabeta, Regina Belgiei, vine să-l viziteze.
Vorbește șase limbi străine, discută – e, de fapt, mai mult un monolog al său, deoarece compozitorul e o stafie – culcă clapele pianului. E 1 mai 1955, Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bedițeanu, veghează. Patria – mumă l-a trimis să-l convingă, de mai multe ori, să se întoarcă acasă, Enescu e precum Scipio, Africanul: patria nerecunoscătoare nu-i va avea nici măcar cenușa.
Vezi mai multe despre acest subiect pe a1.ro
Elisabeta-l simte. Vede că nu mai are mult de trăit. Enescu abia se mișcă. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc, îl vizitează. Întrebă, șoptit, dacă maestrul ia gândește. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l aude. Răspunde pe loc: ”Luci…de Lammermour”, făcând aluzie la celebra piesă a lui Donizzetti. Geniul muzicii noastre se stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fără lumina lumânării ce trebuia să-l ducă peste Styx… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…
L-au aflat dis de dimineața. Vestea s-a dus repede. Din ceață au apărut doi ”prieteni”, de la Ambasada României din Paris. Unul dintre ei, Bedițeanu. S-au dus, glonț, la Recepție, au cerut să li se deschidă ușa, să-i ia trupul, ”patrimoniu al statului român”. Cei de acolo erau instruiți, au sunat după Maruca. Soția le-a explicat că Enescu plecase din cauza regimului totalitar și că nu avea de gând să se mai întoarcă, niciodată, în România. Dar agenții nu se lasă înduplecați. Atunci Florescu cheamă poliția. E frică de băieții cu ochi albaștri, să nu cumva să fure cosciugul.