Munţii Buzăului sunt învăluiți de legendă şi mister. Reprezintă un spaţiu unde istoria a lăsat urme în stânci. Ansamblul de aşezări rupestre din arealul Aluniş – Nucu – Bozioru-Ruginoasa, zona este cea mai bogată din ţară în însemnări unele încă nedescifrate.

Există 29 de aşezări rupestre localizate în jurul culmii Ivăneţu, pinten paleogen de circa 1000 metri înălţime, format din gresie.

Cercetători din Germania, Austria şi Elveţia au venit de multe ori în România pentru a studia aceste schituri, mănăstiri şi sihăstrii din Munţii Buzăului. Nu există încă datări clare şi niciun studiu complet cu privire la aceste aşezări.

Înaintea creştinilor, în locurile acestea au trăit civilizaţii care se lasă cu greu descifrate. Datele arheologice prelucrate până în prezent ne arată perioade diferite de locuire, mergând până în epoca bronzului, cultura Monteoru, sau începutul primei epoci a fierului, Hallstatt,.

În grotele din masivul Crucea Spătarului au locuit, la doar 300 de ani după Hristos, primii misionari creştini sosiţi din Orientul Mijlociu, pentru a propovădui învăţătura lui Hristos.

Cea mai veche aşezare rupestră este grota numită Fundul Peşterii, locuită încă dinainte de apariţia creştinismului. Istoricii şi teologii afirmă că „unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică”, formând o zonă sacră, unde se adorau armele, apa şi soarele. Mai târziu au devenit patria asceţilor geto-daci, care ulterior le-au cedat „misionarilor veniţi din părţile Ciliciei” şi sihaștrilor creştini.

„Cu excepţia Dobrogei, respectiv Constanţa şi Tulcea, putem să spunem că Buzăul este un leagăn de plămădire al creştinismului românesc”, spunea Ciprian Câmpineanul, arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei.

O firidă săpată în peretele vestic seamănă cu un altar închinat lui Audius, episcop exilat de Împăratul Constantin al II-lea, iar crucile malteze amintesc de secolele IV-VI după Hristos.

Alte 200 de simboluri sunt desenate pe pereţii grotei Fundul Peşterii, pentru care s-a folosit tehnica inciziei şi a zgârierii pe perete a figurii, obiectului sau simbolului. Sunt redate arme: vârfuri de lănci, de săgeţi sau suliţe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale, dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice

„Întâlnim aici pe pereţi foarte multe incizaţii în formă de pumnale de tip Akinakes, pumnale specifice culturii persane, pumnale mici cu dublu tăiş şi cu gardă, folosite în lupte. Au fost împrumutate mai întâi de sciţi, apoi de geto-daci. Dar întrebarea e cum au ajuns cei de aici să cunoască astfel de pumnale. Se presupune că cineva care s-a deplasat din Orient, Mesopotamia antică, sau de aici s-au dus acolo, cine ştie”, afirma profesorul de istorie din Bozioru, Dumitru Nica.

„E un spaţiu în care oamenii preistorici au venit şi au desenat în piatră reprezentări de arme şi diverse simboluri. Ca datare, s-ar încadra între 2.200 şi circa 1.800 î.e.n., deci epoca bronzului. Este unicat în sud-estul Europei”, arăta Sebastian Matei, cercetător la Muzeul de Istorie Buzău.

În urma analizei vestigiilor s-au identificat trei perioade de locuire:

– sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului (2000-1200 î.H.), când comunităţile culturale locale de tip Monteoru şi cele din vestul Europei practicau cultul armelor, ca ecou al progreselor metalurgiei şi al încrederii omului cu armă în forţa sa.

-Hallsttat-ul târziu, sfârşitul primei vârste a fierului (sec. VI-IV î.H.), perioada în care au fost scrijelite pe pereţi pumnalele akinakes,

– epoca feudală (sec. XIII-XIX), când inciziile au fost făcute de călugări sihaştri şi din sec. al XVII-lea, de închinătorii Schitului rupestru Profiru amenajat aici.

Așezarea Fundul Peşterii a fost închisă publicului după ce specialiştii au constatat că fragmente întregi din fresce au fost decupate şi furate.

Printre cele mai importante vestigii rupestre este şi Peştera lui Dionisie Torcătorul. Pintenul terminal îngropat în pământ şi bolovanii seamănă de departe cu un cap de om. Este un martor de eroziune sarmatică, având în vârf intrarea şi ferestrele acestui adăpost din sec. III-IV.

Bisericuţa lui Iosif este cea mai mare dintre schiturile în piatră de la Nucu. Este săpată într-o stâncă uriaşă și are o intrare în trepte precis tăiate. La mijloc prezintă o usoară gâtuire explicabilă prin compartimentarea iniţială în două încăperi sau prin săparea în două etape.

Urmele grinzilor acoperişului îngropat în stâncă au lăsat în peretele înclinat un desen perfect simetric. Totul arată că aici a fost o însemnată bisericuţă, probabil cea a mânăstirii Ioan Bogoslov. Datarea aşezării în sec. III-IV este unanimă. Iosif era confesor la mânăstirea Sf. Gheorghe.

Sursa: stiridebuzau.ro