Psihoterapeutul Ioana Scoruș a relatat, într-o postare devenită virală pe un site de socializare, o situație despre care domnia sa afirmă că este emblematică pentru atitudinea tot mai multor părinți: aceștia se retrag din viața propriilor copii, abandonându-i în mâinile diverșilor „experți”, cu consecințe dezastruoase pentru cei mici.

Site-ul „Educaţie privată” a preluat integral postarea, cu acordul autoarei:

„Doamnă, v-ați dat copilul la vreun sport?”, o întreb pe mămica din fața mea, care a solicitat o întâlnire „pentru probleme cu copilul”. Copilul e un băiat de 9 ani, mai înalt bine decât media și cu alură de anemic. Mămica se uită la mine ca trăsnită și văd că abia se abține să nu mă facă tâmpită: „De unde timp, doamnă”, zice, „mergem la cursuri de dezvoltare personală și de dezvoltarea inteligenței”. Mămica e corporatistă, se duce la sală de 5 ori pe săptămână, iar copilul, după cum urmează: de două ori pe săptămână este dus la cursuri de dezvoltare personală, de două ori la dezvoltarea inteligenței și de două ori la engleză.

„Doamnă, dar săptămâna de muncă are 5 zile, observ că băiatul are 6 zile de activități, cum faceți?”, întreb. „Îl duc la engleză și sâmbăta, să se-nvețe cu munca de mic.”

Aflu că acesta este programul de activități al copilului încă de pe la 3 ani jumate. (între timp, îi spun copilului că poate desena sau colora dacă vrea, că poate să se joace cu orice jucărie din lada de jucării, îi arăt teancul de cărți de toate felurile; lent, foarte lent, ca și cum i-ar fi teamă să nu-l vedem, se prelinge spre zona de jucării, ia mai întâi o mașină de curse așa, mai de fițe, apoi una amărâtă, din plastic, căreia îi lipsește o portieră. După un timp, se așază la masă cu tot cu amărâta de mașinuță și văd că începe să deseneze, nu știu ce că nu pot vedea.)

În cele din urmă, se dovedește că motivul pentru care copilul este adus la terapie justifică de fapt nevoia de terapie pentru mamă:

„Și în ce constau activitățile astea la care vă duceți copilul?”, întreb curioasă. Nu prea știe ce să-mi spună, zice că-l duce și-l lasă și-l ia după trei ore. De fapt, îl duce bunica, tot ea îl și ia, căci, cum de nu mi-am dat seama, mama e la muncă, după muncă se duce la sală nesmintit, abia la 9 seara își recuperează copilul și merg acasă, unde cad lați cu toții. „Și în weekend?”, întreb cu speranță. „Aaaa, în weekend mergem la muzee, îl pun să citească, se mai duce cu taică-su la tenis, luăm masa în oraș, dar nu mă mai înțeleg cu el pentru că în ultima vreme – și ăsta e motivul pentru care am venit azi aici – nu mai vrea să vină acasă, vrea să rămână la bunici.” „De ce credeți că se întâmplă asta?”, zic. „Bunicii nu-l pun să facă nimic, îl lasă să-și piardă timpul, se mai joacă cu taică-miu iar maică-mea îl umflă cu clătite și-i face toate poftele.” Brusc, băiatul devine vocal: „Nu-i adevărat, cu bunicul joc șah și-mi povestește despre avioane și despre țările în care-a fost (bunică-su a fost pilot) iar mamaia îmi face ciorbiță de găină și mâncare cu sos cum îmi place mie (asta înseamnă ostropel), că tu nu-mi faci niciodată.”

Îmi iau inima-n dinți și îndrăznesc: „Doamnă, câți bani cheltuiți lunar cu activitățile copilului?” „2800 lei”, răspunde rapid și mândră de sine. „Ei, bine, aceasta este suma de bani pe care o cheltuiți lunar pentru a vă pierde copilul”, zic, după care îi explic de ce ea ar fi cea care ar trebui să urmeze o terapie, nicidecum copilul”.

În finalul mesajului, psihoterapeutul subliniază că cea mai bună formare o asigură doar schimbul autentic de afecțiune dintre părinte și copil, iar părintele are un rol crucial în acest sens:

„Este doar unul dintre exemplele pe care le pot aduce. Este modelul după care sunt crescuți, azi, copiii celor cu bani, care au impresia că-și educă odrasla, de fapt, abandonând-o terților, în scopuri nobile, de devenire. Este marea industrie a cursurilor pentru copii, care promit genii performante. O lume a înstrăinării, a alienării, frumos pavoazată cu sume exorbitante căci, nu-i așa, cu cât costă mai mult, cu atât vanitatea părintelui este mai flatată. O lume a abandonului emoțional, în care se mimează relaționarea, socializarea, creșterea competențelor. O lume a viitorilor inadaptați, în unele cazuri a viitorilor tarați. În centrul acestui fenomen nu stă altceva decât decizia părintelui. Sau vanitatea. Sau narcisismul. Sau lipsa de stimă de sine. Pierderea reperelor. Anularea lor. Alienarea. Extincția.

P.S. am uitat să spun ce desenase copilul: o casă, un soare, un avion pe cer, un cățel, câteva flori, un pom, o mașinuță, fix aia din plastic. Imediat în dreapta casei, pe el între cei doi bunici, ținându-se de mână. Nu inventez nimic, chiar el mi-a explicat. Desenul mi l-a lăsat mie.

P.P.S. iarăși simt nevoia unei sublinieri: nu generalizez, nu spun că toate programele pentru copii sunt inutile, nu spun că toți părinții se comportă astfel, nu spun că toți psihologii sunt minunați iar părinții sunt cei care greșesc, nu spun că toată lumea are nevoie de psihoterapie, spun doar că astfel de cazuri sunt foarte, foarte multe.”

Sursa: educatieprivata.ro